Intotdeauna am acuzat ipocrizia, oriunde s-ar fi gasit ea. De aceea nu pot sa nu constat reactia unor colegi de presa fata de cateva gesturi pe care mi le-am asumat in ultima perioada. Dupa ce ani de zile s-au straduit sa imi construiasca o imagine de femeie superficiala, cu preocupari legate de ”colectia de genti”, de culoarea parului si bautul cafelei, eventual, acum sunt suparati ca am incercat, legitim, sa spun eu insami oamenilor cine sunt. Mai mult, unii deplang soarta personajului pe care l-au creat, considerandu-l acum potrivit, chiar necesar scenei politice actuale si declarand ca nu vor o Elena Udrea care arata ca stie sa gateasca si sa impleteasca fulare. Precizez, doar arata ca stie, nu si sustine ca asta face toata ziua. Cata ipocrizie! Unde erau acesti colegi cand eram criticata pentru lungimea unghiilor, culoarea rochiei sau inaltimea tocurilor, si in general pentru orice? Nu i-am vazut vreodata luandu-mi apararea pentru ca am refuzat tiparele, pentru ca am vrut sa raman o femeie eleganta, moderna, blonda si sa fac si politica in acelasi timp.
In realitate, eu sunt ceea ce sunt si intotdeauna am declarat ca sunt o persoana obisnuita, o femeie ca oricare alta. Nu vreau sa par mai mult dupa cum nu accept descrierea unora ca fiind mai putin. De aceea mi-am si ales motto-ul site-ului “port toate ale mele cu mine”. Numai ca unii imi refuza normalitatea, cu atat mai inversunat cu cat mi-o revendic mai tare. Astazi sunt suparati ca personajul pe care l-au creat cu atata truda dar fara sa tina cont de adevar, un personaj care este drept, vinde foarte bine, risca sa devina desuet si necredibil. Problema lor! Dar totusi, cata ipocrizie!
