Este primul meu post din 2010 şi vreau să încep prin a ura tuturor cititorilor blogului meu şi tuturor românilor un an mai bun şi multă sănătate.
Astăzi vreau să scriu câteva rânduri despre primii paşi. Mai precis de primii paşi făcuţi de tinerii care au terminat liceul sau o facultate şi vor să îşi întemeieze o familie. Îmi aduc aminte şi eu de acea perioadă din viaţa mea. La început totul poate părea dificil. Este greu să îţi găseşti un serviciu bun. Vrei încă să fii tânăr, fără responsabilităţi. Pe de altă parte, vrei să reuşeşti în viaţă şi asta înseamnă să îţi asumi responsabilităţi. Nu mai vrei să trăieşti cu părinţii şi vrei o casă a ta, mai ales dacă plănuieşti să te căsătoreşti. Ştiu cât este de greu, mai ales tinerilor de astăzi care simt şi ei criza economică globală care afectează şi România.
Criza economică nu trebuie să pună însă între paranteze viaţa tinerilor. Din contră, ei au nevoie acum de mai multe şanse şi asta încerc eu să le ofer. De aceea, unul din principalele obiective ale mandatului meu de ministru al Dezvoltării este ca în următorii 3 ani să construiesc prin ANL locuinţe pentru aproximativ 100,000 de tineri care s-au adresat în acest sens administraţiilor publice locale. Sunt tineri care fac primul pas – la serviciu, în viaţa de familie – şi au nevoie de ceva sigur, care să fie al lor. Deja, primele măsuri pot fi luate.
Ca ministru, intenţionez să pun în vânzare peste 9,000 de locuinţe ANL către chiriaşii de acum. Vor fi locuinţe pe care vreau să le introduc în programul Prima Casă, pentru ca şi tinerii care nu au venituri ridicate să le poată achiziţiona. Este doar primul pas şi vreau să fac mult mai mult.
Ştiu că nu va fi uşor, dar se poate! Ca ministru voi avea grijă să folosesc toate resursele disponibile pentru a le oferi tinerilor mai multe şanse în viaţă. Pentru că tineri au nevoie de ajutor, pentru că ştiu cât de greu poate fi să faci primii paşi şi pentru că tinerii sunt viitorul nostru!
P.S. Pentru cei care discută şi astăzi pe larg declaraţiile mele legate de Marie Jeanne Ion, îi invit să citească zecile de articole care s-au scris pe această temă şi care ridică aceleaşi semne de întrebare la care am făcut şi eu referire. Unele din aceste semne de întrebare au fost ridicate chiar de colegii jurnalişti, alături de care Marie Jeanne Ion a fost în Irak.