Primul punct.
Spuneam într-unul dintre posturile de duminică despre faptul că privesc programul de locuinţe ANL ca pe o soluţie care simplifică începutul de drum al tinerilor.
Astăzi am mai făcut un pas pentru ca această soluţie să prindă contur. Am stabilit preţurile locuinţelor ANL. Astfel, pentru o garsonieră preţul este 19.140 de euro, un apartament cu două camere va costa cel mult 26.950 de euro, iar preţul unui apartament cu trei camere va fi 36.100 de euro. O garsonieră ANL are 40-50 mp, un apartament de două camere are 57-58 mp suprafaţă utilă, iar unul de trei camere are între 67-70 mp. Deci ar fi loc şi pentru biroul unui solitar workaholic, dar şi pentru pătuţul unui copil!
Sper ca în cel mai scurt timp să avem 40.000 de tineri care să-şi ia în primire casa -sunt 20.000 de locuinţe dar, îmi place să cred, că pasiunea pentru profesie se poate manifesta chiar mai bine în doi.
Al doilea subiect. Este vorba despre programul „Renaşterea satului românesc”.
Tot astăzi am anunţat câteva detalii legate de regimul de închiriere a locuinţelor (pentru angajaţii din sistemul public doar pe durata contractului de muncă, fără posibilitate de vânzare), cifra totală (25.000 de case, 10 maxim 15 pe comună).
Dar nu despre detalii tehnice vreau să vorbesc, ci despre altceva. Despre un fapt de viaţă care mi s-a părut interesant şi expresiv pentru lupta de zi cu zi, cu realitatea cotidiană.
Eram cu câţiva colegii de la minister şi ne gândeam la un nume pentru program (o banală condiţie birocratică pentru existenţa proiectului). Am ales rapid numele (cel din acest moment) şi capitolul părea încheiat. Când, au început discuţiile. Dar ce fel de nume de proiect este acesta ” Renaşterea satului românesc – 10 case pentru specialişti” s-a insinuat scepticismul colegilor mei? „Nu va înţelege nimeni despre ce este vorba, în plus, pare un clişeu” au apărut imediat şi concluziile.
M-am surprins dezarmată. Nu mă gîndisem nici că cineva va avea dubii despre ce este vorba. Dar mai ales, nu mă gîndisem că un program legat de case la ţară trebuie să sune într-un fel în care să inventeze soluţii, pentru că soluţiile reale, pur şi simplu par obosite.
Nu mă gândisem la riscul „clişeului” pentru un proiect care, oferind condiţii decente de trai dascălilor şi medicilor de la ţară, le dă un motiv în plus acelor oameni bine pregătiţi să rămână în satul respectiv. Să nu fugă la oraş, la prima oportunitate. Şi aşa, într-un mod banal, ajută direct un sat întreg.
Am oscilat pentru o secundă între neîncredere şi pasul înapoi. Argumentele mi se păreau logice. Numai că ce m-a stârnit a fost chiar dilema în discuţie: ideea de clişeu. Ideea că o realitate deseori, foarte grea, s-a banalizat. Iar soluţia, deşi simplă şi clară şi-a pierdut sensul, s-a erodat, în contactul zilnic cu realitatea.
Clişeu? M-am gândit la ceea ce ştiu şi am văzut legat de viaţa în satul românesc (în multe cazuri încă, o luptă zilnică pentru supravieţuire); la oportunităţile pentru tinerii de la sate (încă foarte reduse comparativ cu cele de la oraş).
Mi s-a părut totul, dintr-o dată, foarte clar.
Le-am explicat şi colegilor. Şi am rămăs pe numele ales prima dată: „Renaşterea satului românesc – 10 case pentru specialişti”. Un proiect „banal” pentru case, pentru medicii şi profesorii care lucrează la ţară, ajutând astfel, concret, viaţa de zi cu zi a unei comunităţi dintr-un sat. Nimic „spectaculos”, nu?
