Decizia de vineri luată de şefii de stat ai ţărilor Uniunii Europe la Bruxelles reprezintă un prim pas spre restabilirea încrederii în capacitatea politicienilor europeni de a lua măsurile care se impun pentru combaterea actualei crize a datoriilor suverane. Orice altă decizie decât cea luată ar fi generat neîncredere şi un sentiment puternic că de fapt UE nu mai există. Şi aşa, decizia Marii Britanii de a nu merge alături de ţările care doresc întărirea disciplinei fiscale arată că proiectul european încă are găuri.
România a susţinut, în mod firesc, varianta fair-play-ului fiscal bugetar. Aşa cum o familie trebuie să trăiască din banii pe care îi câştigă cei doi soţi, la fel şi o ţară trebuie să trăiască din ceea ce produce. Nu trebuie, deci, să se împrumute pentru a plăti salarii şi pensii. E o lecţie a crizei pe care România a învăţat-o cu dificultate în ultimii doi ani date fiind problemele generate de măsurile de reechilibare bugetară pe care curajosul guvern Boc a trebuit să le ia.
Faptul că 26 din 27 de state ale Uniunii Europene au adoptat Pactul fiscal, arată clar faptul că, în acest moment, Europa este obligată, dacă vrea să supravieţuiască, să lase în urma ei excesele populiste ale ultimelor două decenii.
Ceea ce s-a stabilit vineri la Bruxelles nu înseamnă însă salvarea necondiţionată a UE sau a monedei unice. Dovada acestui fapt stă tocmai în căderea de astăzi a burselor, ce-i drept nu foarte accentuată. Mai este mult până când politicienii din toate ţările membre vor fi capabili să redea încrederea în proiectul comun al Uniunii Europene. Pentru asta, fiecare dintre cei care şi-au asumat vineri acordul interguvernamental trebuie să adopte în constituţiile proprii asumarea unui deficit structural sub 0,5% şi ca datoria publică să nu depăşească 60% din PIB.
Dacă ne gândim că în multe ţări, mai ales în perspectiva recesiunii sau a revenirii lente a economiei, majorităţile de guvernământ sunt fragile, asumarea măsurilor de către statele membre poate fi anevoioasă şi dificilă.
Politicienii care conduc ţările membre UE au termen un an să arate că sunt capabili să impună, la nivelul constituţiilor proprii, ceea ce au stabilit prin acordul interguvernamental. Pentru asta e nevoie de responsabilitate, deopotrivă din partea celor aflaţi la putere, cât şi din opoziţie.
Cazul României este particular prin aceea că noi aveam deja o motivaţie puternică pentru a trece la modificare Constituţiei. Pe 23 noiembrie 2009, românii s-au exprimat clar în favoarea reducerii numărului de parlamentari şi a introducerii Parlamentului unicameral. Dacă la această motivaţie extrem de puternică adăugăm şi imperativul economic generat de măsurile asumate la summit-ul de la Bruxelles, Preşedintele, Guvernul şi majoritatea parlamentară au două argumente extrem de consistente să ceară urgentarea procedurilor de revizuire a Constituţiei. Dacă USL nu vrea să contribuie la modificarea Constituţiei pentru că nu-i interesează votul românilor, măcar să o facă din perspectiva asumării posturii de stat al Uniunii Europene.
Modificarea Constituţiei nu este o hachiţă a Preşedintelui sau a PDL. În acest moment, este un imperativ economic pe care, cred eu, că nici opoziţia iresponsabilă nu-l poate neglija.
Amânarea acestui proces pentru 2013 ar arăta, pe de o parte, slăbiciune în procesul de decizie, pe de altă parte, ar repune România la coada Uniunii Europene. Le place sau nu le place unor din opoziţie şi din presa lui Voiculescu să recunoscă, dar ţara noastră e un exemplu pentru state din Vestul Europei, mult mai puternic dezvoltate economic. Poziţionarea Preşedintelui la summit-ul de la Bruxelles nu a fost un element conjunctural, ci unul care a ajutat enorm la impunerea unei decizii. Faptul că Preşedintele a spus demult că se va ajunge aici e un semnal că există o viziune integratoare în ceea priveşte parcursul României în cadrul UE.
Am mai spus şi în alte rânduri: în 2012, politicienii, atât ai puterii cât şi ai opoziţiei, dau cel mai important test din ’89 şi până acum – trebuie să arate că sunt responsabili, că sunt în stare să pună înainte binele comun în detrimentul unei lupte politice sterile şi fără impact asupra calităţii vieţii românilor.
Aceia care vor promite mai puţin, aceia care vor spune românilor adevărul, aceia care nu vor arunca în faţă pomeni electorale vor primi într-un final girul electoratului. Decizia de vineri de la Bruxelles este punctul de la care politicienii populişti nu vor mai avea succes. Epoca lor a apus!
